Fowles: plăcerea de-a te rătăci

Am citit prima carte de Fowles în vacanţa de după terminarea liceului. Întâmplarea a făcut să fie "Magicianul". La început mi-a părut fascinantă, dar apoi am pierdut rând pe rând firele narative. Conchis, magicianul, îmi juca feste şi mie, nu doar bietului Urfe. Am terminat volumul uşor dezamăgită, aveam senzaţia că m-am plimbat pe poteci care nu duceau nicăieri. A fost greu de digerat şi aveam să constat asta şi în legătură cu celelalte cărţi ale autorului.



O prietenă mi-a recomandat "Colecţionarul" cu un zâmbet complice. Mi-am spus că pot încerca încă o dată. Dacă urmăreşti doar deznodământul, "Colecţionarul" e simplă. Miranda e un fluture pentru nebunul care o sechestreză. Nu mai poate scăpa, iar finalul romanului îţi dă senzaţia că ea e doar prima piesă a colecţiei. Totuşi, cu rafinament, Fowles îţi strecoară în minte o întrebare: Cine e de fapt colecţionarul? Cine e victima? Miranda? Sigur? Sau poate lucrurile nu stau tocmai aşa...



Deja prinsesem gustul pentru romanele lui Fowles. Ştiam că nu sunt o lectură "de agrement", că naraţiunea cu mai multe planuri, ambiguă uneori, uneori îndrăzneaţă, te face părtaş la construcţia conţinutului într-o măsură mai mare decât ai dori.
"Iubita locotenentului francez" m-a scos din sărite. M-a enervat, dar am citi-o. Nu mi se părea fair-play din partea autorului să se joace cu atâtea variante de sfârşit! Am hotărât că nu-mi place Fowles.

Dar am citit şi "Daniel Martin" şi "Mantissa" şi "Omida". Fowles te ia de mână, te duce în pădure şi te părăseşte acolo. Trebuie să te descurci singur. M-a intrigat, dar m-am trezit că mă gândesc la cărţile lui mult timp după ce le-am terminat, că-mi amintesc imagini, locuri, personaje, ca şi cum ar fi făcut parte din viaţa mea.

Plimbări prin pădurea narativă

L-am găsit pe Umberto Ecco în drum spre facultate, într-o dimineaţă când plecasem mai devreme din cămin. Mă aştepta liniştit pe o tarabă plină de cărţi. Auzisem de el, dar nu apucasem să citesc nimic. Era o carte foarte scumpă pentru bugetul meu de atunci. Am întors-o pe-o parte, pe alta, dar n-am îndrăznit să mă târguiesc. Aveam să scot banii din buzunar până la urmă, aveam să rup suma din bursa pe care o încasasem cu o zi înainte. M-am gândit că probabil n-aveam să mai mănânc decât iaurt şi cornuri două săptămâni, dar merita...
Şi am citit "Numele trandafirului" în patul din cămin, la sala de lectură, pe scările de piatră ce coborau spre sala Eminescu, în fiecare clipă liberă, în fiecare pauză... Mi s-a părut fascinant şi n-am regretat investiţia.

Apoi am găsit "Pendulul lui Foucault". Eram deja în anul doi, sesiunea de vară bătea la uşă. Eu însă petreceam mult timp în compania templierilor. Pe atunci mă mutasem în gazdă la mătuşa Iulia şi citeam în grădină pe-un scăunel. Vântul întorcea filele cursurilor mustrându-mă, iar eu mă pierdeam în labirint.

Mixul de aventură şi călătorie culturală, escapadele intertextuale mi s-au părut de atunci combinaţia de succes pentru un text literar. Domnul profesor Vlad, care ne preda teorie literară, îl iubea pe Ecco, întrucât ne citea lungi fragmente din "Şase plimbări prin pădurea narativă". Da, Ecco era lingvist şi nu înţelegeam cum mai avea timp de altceva, de semiotică!, de lingvistică şi alte drăcovenii, de vreme ce ţesea naraţiunea unor asemenea romane.

Mult mai târziu am citit "Insula din ziua de ieri" şi "Misterioasa flacără a reginei Loana". Atunci am fost prima dată oarecum dezamăgită de Ecco. Şi nu pentru că, aşa cum s-a spus, ar fi suferit influenţe din partea lui Borges ( "Memoria lui Shakespeare" ) sau a lui Fowles ( "Mantissa" ), ci pentru că încărcătura de trimiteri culturale nu mai servea dezvoltării naraţiunii din roman. Era povestea recâştigării identităţii, era o călătorie spre sinele cel mai ascuns al personajului principal, dar nici cu această justificare nu puteau fi eliminate unele redundanţe.

Am rămas totuşi cu o întrebare la sfârşitul cărţii: cât din noi înşine rămâne pur, neschimbat, de-a lungul vieţii? Cât se pierde prin şlefuire, prin adaptare, prin educaţie?

Acum caut "Baudolino".

Sperie-mă!

Primul horror pe care l-am citit a fost de P. Ispirescu. O poveste pe care o tot citeam fără să înţeleg de ce mă fascinează... Era despre o fată care s-a îndrăgostit de un tânăr fermecător, dar misterios. Fără ca el să-şi dea seama, fata îi leagă o aţă de-un nasture, la una din întâlnirile lor nocturne. A doua zi pleacă după firul deşirat până ajunge într-un cimitir. Îngrozită, constată că iubitul ei venea dintr-un mormânt.

Greu a scăpat fata de dragostea mortului, eu n-am mai scăpat de atunci de pasiunea pentru genul dark. Firesc, a urmat în lecturile mele inegalabilul Poe şi reţin c-am citit şi recitit "Hruba şi pendulul", "Prăbuşirea casei Usher", "Inima care-şi spune taina", "Berenice" şi toate celelalte. La treisprezece ani declamam "Corbul" spre groaza lui tata care nu pricepea de ce mi-am uitat prima dragoste, pe solarul H. Heine...

Când am dorit ceva nou, am descoperit "Fantastica întâlnire din zori". A fost suficient pentru o vreme. La biblioteca municipală, un domn prăfuit cu ochelarii pe vârful nasului, văzând că refuz să merg la secţia pentru copii, s-a hotărât să mă lecuiască şi mi-a să citesc "Monstrul din prag" de H. P. Lovecraft. A fost delicios ca şi "Frankenstein" de Mary Shelley.

Mai târziu, mult mai târziu, mi-am pus întrebarea: de ce ne place horror-ul? De ce savurez Stephen King? Mulţi ar putea să-mi răspundă superior, că este un gen literar adolescentin, ca şi S.F.-ul, şi ţine de-o zonă nematurizată suficient a creierului...

Şi totuşi, insist, de ce simţim uneori nevoia de-a fi speriaţi? Pentru simpla creştere a nivelului de adrenalină în confortul fotoliului de acasă? În ceea ce mă priveşte, e ca un simulator de zbor: am senzaţia că sunt la manşă şi pot experimenta situaţii pe care nu le-am trăit pe viu. Pot afla despre mine însămi cum aş reacţiona în situaţii ciudate, fantastice.