GOLESTAN

Atâtea versuri pe blogurile dragi! Aduc şi eu cartea mea, "Grădina Florilor" a autorului persan Abu-Abdallah Muşrifaddin Saadi Şirazi. ( n. 1203)

Şi o ultimă cugetare:

"Fericirea nu se cucereşte:

Cerul darnic doar ţi-o dăruieşte."

Să luăm aminte...

Spionaj!

Tot au prins americanii nişte spioni de curând, într-o poveste ce părea cusută cu aţă albă. Iată o carte ce promitea la vremea ei dezvăluiri cutremurătoare...

Scrisul Românesc S.A. Craiova. Aici a apărut această capodoperă despre "Misterele spionajului".

Bunicul şi-a achiziţionat-o în 1932, fără să bănuiască în ce fel va înflăcăra acest volum imaginaţia nepoatei sale peste jumătate de veac.

Am citit-o un pic prea devreme. Drept urmare m-am apucat să întocmesc dosare de observaţie celor din casă, aşa cum m-a învăţat micul manual.

Tata mi-a găsit "fişele" şi s-a închinat. Mi-a dat să citesc "Fraţii Jderi" integral ca să uit de Mata Hari.

Până la urmă m-am resemnat. Era interesant să fii spion, azi aş zice "cool", până în clipa finală, când orice iscoadă care se respectă trebuia să înghită cianură sau să privească în ochi plutonul de execuţie.

Răspund...

Acestei postări cu un volum din biblioteca mea. Proză de Mircea Micu...



Christopher Knight mi-a plăcut şi mie, dar am citit până acum doar această carte. Scrie în tandem cu Alan Butler.

Cărţi ferecate

Nu ştiu dacă este o coincidenţă acauzală, aşa cum am citit pe un blog prieten, sau, dimpotrivă, o mutare voită a jucătorilor de şah pentru care noi suntem simple piese, însă fapt este că dragostea de cărţi pe care am întâlnit-o în Biblioteca Babel m-a determinat să reiau înregistrarea volumelor mele.
Astfel am ajuns la rafturile din spate unde am regăsit cărţile bunicilor. Când mă gândesc la ei, îmi apar din memorie mereu în aceeaşi ipostază: stând împreună sub abajurul trandafiriu al veiozei, citind. De fapt, doar bunicul citea, fiindcă bunica era aproape oarbă. Vocea lui ajungea la mine întotdeauna ca un murmur de neînţeles, dar foarte liniştitor.
Mai târziu aveam să aflu că Borges recomanda lectura poeziilor în original, netraduse, pentru ca substanţa lirică să ajungă direct în sistemul circulator al imaginaţiei nediluată, chiar cu riscul ca mesajul să rămână de neînţeles. Fiindcă nu contează dacă pricepi cum acţionează un medicament; te vindecă oricum...

Bunicul citea în maghiară, germană, rusă şi franceză. Pentru fetiţa ce eram, mesajul rămânea ascuns... Deşi este posibil ca medicamentul să fi lucrat...

Zilele acestea am regăsit câteva din volumele bunicilor. Sunt cărţi ferecate şi azi. Ultima carte pe care am citit-o în limba franceză a fost "L'eau et les reves" a lui Gaston Bachelard, înaintea unui examen la facultate, cu dicţionarul lângă mine şi mai mult intuind.

Ce să fac cu aceste cărţi atât de dragi scrise în limbi pe care nu le cunosc?

Poartă semnătura bunicului şi căldura mâinilor sale... Poate că în nopţile îngheţate, siberiene, pe când era deportat, se gândea la cărţile lui, visa cărţile lui.

Nu fusese decât un biet pion, dar plătea pentru că unii crezuseră că "esenţa cea mai intimă a existenţei este voinţa de putere"...

Şi iată că am revenit la Nietzsche. De aceea, într-una din aceste zile, voi alege să vorbesc despre unul dintre moştenitorii săi spirituali: Thomas Mann, Andre Gide, Herman Hesse sau, de ce nu, Sigmund Freud...

Dar asta nu depinde numai de mine...

De ce mor tineri?

Ivan Vasarin mi-a amintit de Puşkin. Şi de Magda Isanos care a trăit doar 26 de ani. Am răscolit prin caietele mele vechi şi l-am găsit pe acela care datează din liceu, în care mi-am notat, printre alte scurte informaţii, vârsta la care au murit scriitorii.

Puşkin a trăit 38 de ani. Mihail Lermontov 27. Giacomo Leopardi 39. Petofi Sandor 26. Alfred de Musset şi Gerard de Nerval 47. John Keats 26. E ceva cu cifra asta! Byron 36. Shelley, soţul lui Mary Shelley, autoarea lui "Frankenstein", 30. Nikolaus Lenau 48. Hoffmann, posesorul motanului Murr, 46. Novalis 29.

Mai scriu? Eminescu 39. Labiş 21. Şi Ştefan Petică, unul din favoriţii mei, a părăsit lumea prea curând. De ce? De ce mor scriitorii tineri? Probabil că se verifică această tristă observaţie şi pentru alţi oameni de artă...

Da, cărţile sunt mai mult...

De atât de mult timp oamenii nu reuşesc să se metamorfozeze. Rămân ei înşişi cu cât se transformă mai mult... Cărţile spun povestea lor mereu şi mereu.

Direcţia Opusă

În anul I, doamna profesoară Doina Curticăpeanu ne-a predat cursul de literatură veche. Atunci am auzit de "Filocalia", pe care dumneaei o mai numea "Iubirea de Frumuseţe".

Când am descoperit-o la pangarul episcopiei, am plătit-o cu bursa pe mai multe luni. După volumul al cincilea, s-a dat pe sub mână, iar eu n-am mai reuşit s-o cumpăr.

Zilele trecute mi-am amintit, datorită lui Vania, de aceste două cărticele: "Sfântul Serafim de Sarov" şi "Mărturisirea unui Pelerin". Concentraţia de spirit din ele mi-a schimbat viaţa.

Atenţie! Sunt cărţi periculoase; induc metanoia.

Castaneda. Real?

Ecou la ecou...



Acum câţiva ani am intrat în biblioteca din comună. Eram profesoară şi nu-mi permiteam să cumpăr toate cărţile pe care doream să le citesc. Faptul că în centrul satului, în aceeaşi clădire în care se afla "Căminul Cultural" funcţiona şi o bibliotecă, mi s-a părut un mare noroc.
Înăuntru, în două încăperi vaste, acoperite de praf, dormeau câteva mii de cărţi. Iniţial ar fi trebuit ca volumele să stea pe rafturi, însă cel care era plătit să le îngrijească renunţase să le mai ducă la locul lor: zăceau în teancuri pe lângă pereţi, pe mesele din sala de lectură, pe pervazul ferestrelor... Devenise imposibil să găseşti în felul acesta o carte anume. Dacă doreai ceva de citit puteai scormoni în ceea ce se afla la suprafaţă. Iar "la suprafaţă" erau doar cărţile pe care femeile satului le găseau delicioase pe atunci: romanele Sandei Brown şi alte scrieri tot atât de dulci... Într-un colţ, în acelaşi echilibru curajos ca turnul din Pisa erau cărţile împrumutate de şcolari. M-a apucat disperarea. Bibliotecarul, un student care îşi citea cursurile în timpul cât era plătit de primărie, mi-a dat voie să caut unde poftesc, chiar şi în cealaltă încăpere unde erau ultimele achiziţii... Acolo l-am găsit pe Castaneda. Cine să fi cumpărat asemenea cărţi? Probabil fuseseră luate la grămadă.



"Povestiri despre Putere" a fost volumul pe care l-am citit primul. Apăruse la RAO în 1995. Nu ştiu cum am pornit la lectură cu ideea că este un roman fantastic sau un SF, dar am realizat apoi că se vrea a fi o relatare non-ficţională a experienţei trăite de autor, Carlos Castaneda, profesor doctor în antropologie.
Şamaismul m-a interesat întotdeauna, dar Castaneda nu dorea să-l descrie, ci să-l experimenteze. Povestea devenea tot mai întunecată.



Nu m-ar fi deranjat, genul acesta e pe gustul meu, însă din paginile cărţii evapora ceva cu adevărat ostil. Am terminat primul volum, l-am început pe următorul. Împresia de respingere pe care o resimţeam faţă de aceste scrieri era tot mai mare. Deşi la bibliotecă se aflau zece cărţi ale autorului, am renunţat la ideea unei lecturi integrale.



După un timp am aflat de controversa legată de opera lui Castaneda, de acuzaţiile care i s-au adus şi anume că "observaţiile" despre practicile şamanice sunt pure invenţii.



Acum, la doisprezece ani de la moartea autorului, Tensegrity tinde să devină un mod de viaţă.



Scrierile lui Castaneda nu le pot include între "cărţile dragi", dar nutresc în secret ideea că autorul n-a imaginat nimic şi tărâmul îngrozitor al "celeilalte realităţi" există cu adevărat...

Auriu medieval

Unele cărţi sunt legate de nevăzute fire. Citind-o pe una, te gândeşti la cealaltă. Aşa mi s-a întâmplat cu "Vise despre trandafiri şi flăcări" de Yvind Johnson şi "Alesul" de Thomas Mann, ca şi cum cele două volume ar face parte din aceeaşi frăţie secretă.
L-am iubit pe Urban Granier ( cum altfel? ), dar Gregors inspira mai mult admiraţie... Poate şi puţină teamă?



Iar călugărul Clemens, cel care relatează povestea Alesului, naratorul, m-a dus cu gândul la Adso din Melk, pentru că scriau din aceleaşi motive: dincolo de "marea trecere", păstrarea numelui.

Imaginea cu volumele de azi vine de aici.

Dunărea revărsată

Prin nu ştiu ce asociaţie de idei, tot privind inundaţiile şi nenorocirea ce a lovit Moldova, mi-a venit în minte romanul "Dunărea revărsată" al lui Radu Tudoran. De la această carte mi-am amintit-o pe cealaltă, "Fiul risipitor", care concurează, în opinia mea, pentru titulatura de cel mai iubit roman românesc.
Am căutat imagini pe net, iat-o pe cea care îl înfăţişează pe autor, un adevărat romancier, ca şi Cezar Petrescu; ei au scris pe gustul publicului, e adevărat, dar asta nu înseamnă că au scris liteartură comercială.
Radu Tudoran a scris Cărţi. Am avut surpriza să le găsesc aproape pe toate într-o singură imagine, care mi-a plăcut şi pe care o vedeţi mai jos.
Dar, dacă vreţi să aflaţi de unde am fotografia, intraţi aici
şi-o să descoperiţi o bibliotecă imensă care mi-a tăiat respiraţia.