M-am bucurat când am văzut că ai această ediţie din „Demonii”, Sandu.
E prima carte a lui Dostoievski pe care s-au oprit ochii mei.
Eram la mijlocul unui an urât, 1981. Se apropia vacanţa de vară. Dimineaţa mergeam la şcoală cu tata şi după ce coboram din autobuz mai aveam de străbătut câteva străzi. În satul unde tata era profesor, iar eu – elevă exista chiar şi o librărie! O dugheană întunecoasă. Intram cu încântare în locul acela. Îmi plăcea să-mi cumpăr tot felul de caiete şi carneţele. Tata căuta cărţi. Într-o zi a cumpărat o carte foarte groasă.
Era „Demonii”.
Apoi l-am văzut zile întregi stând pe banca de sub măr, la măsuţă, citind din carte şi notând câte un citat în jurnalul său. Mergeam la el şi aşteptam să-mi vorbească. Îmi spărgea sâmburi de caisă şi-mi dădea să mănânc miezul.
„Cum e cartea?” întrebam.
„Cu demoni.” spunea trist. „Şi demonii aceia sunt şi acum în lume” adăuga mai mult pentru el.
Mi s-a întipărit în memorie gustul amar al sâmburilor de caise şi amărăciunea din glasul său.
„Demonii” e o carte amară, s-a verificat recent.
Lângă ea am pus „Crimă şi pedeapsă”, prima carte de Dostoievski pe care am citit-o. Am găsit în ea sublinierile mamei. O cititoare pasionată. Cred că cele cu creionul sunt sublinierile ei, tata nota citate în caiet. Cu stiloul am subliniat eu.
M-am întâlnit cu ea în carte.
